Regele Decebal

Dacia – anul 106 d.Hr. Războiul dintre daci și romani se apropia de sfârșit. Dacii, conduși de regele Decebal, au oferit o rezistență eroică. Împăratul Romei, Traian mobilizase întreaga armată a imperiului pentru a asigura victoria. El a vrut să pună stăpânire peste aurul dacilor și mai ales să elimine amenințarea pe care o reprezentau dacii și aliații lor de la granița de est.

Ultima fortificație a dacilor, cetatea din Munții Orăștiei, a căzut în mâinile inamicului. În ciuda rezistenței acerbe, Sarmisegetusa a fost asediată și cucerită. Unii dintre apărătorii săi, inclusiv Decebal, au reușit să părăsească cetatea și au decis să continue rezistența împotriva romanilor în interiorul țării. Urmărit de cavaleria romană, Decebal s-a sinucis, preferând să moară decât să fie capturat viu de dușmanii săi. Numele lui a rămas în istorie și a devenit o legendă!

Cassius Dio, unul dintre cei mai faimoși istorici ai antichității, îl descria pe Decebal ca fiind „foarte priceput în ale războiului şi iscusit la faptă. Știa să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe dușman şi a se retrage la timp. Abil în a întinde curse, era viteaz în luptă, știind a se folosi cu dibăcie de o victorie şi a scăpa cu bine dintr-o înfrângere, pentru care lucru el a fost mult timp un potrivnic de temut al romanilor”.

Înverșunarea regelui dac a fost evocată şi de Plinius cel Tânăr în epistolele sale adresate împăratului Traian în care făcea referire la soarta lui Decebal „îndepărtat din reședința sa, alungat în timpul vieții sale, niciodată nu și-a pierdut speranța” (din Epistolae, VIII, 4, 2 de Plinius cel Tânăr către Traian).

Cassius Dio, unul dintre cei mai faimoși istorici ai antichității, îl descria pe Decebal ca fiind „foarte priceput în ale războiului şi iscusit la faptă. Știa să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe dușman şi a se retrage la timp. Abil în a întinde curse, era viteaz în luptă, știind a se folosi cu dibăcie de o victorie şi a scăpa cu bine dintr-o înfrângere, pentru care lucru el a fost mult timp un potrivnic de temut al romanilor”.

Înverșunarea regelui dac a fost evocată şi de Plinius cel Tânăr în epistolele sale adresate împăratului Traian în care făcea referire la soarta lui Decebal „îndepărtat din reședința sa, alungat în timpul vieții sale, niciodată nu și-a pierdut speranța” (din Epistolae, VIII, 4, 2 de Plinius cel Tânăr către Traian).

Decebal a fost ultimul mare rege al dacilor. Izvoarele antice îl prezintă ca pe un dușman de temut al Romei, dar și ca pe un războinic cutezător. Faptul că a fost un războinic curajos și un dușman de temut este demonstrat atât de războiul împotriva lui Domițian, pe care l-a câștigat, cât și de cele două războaie împotriva romanilor din anii 101-102 și 105-106 d.Hr. În ultimul război, Decebal a fost învins definitiv și, după cum ne spune Cassius Dio, „Când Decebal a văzut că scaunul lui de domnie şi toată ţara lui sunt în mâinile duşmanului, el însuşi fiind în primejdie să fie luat prizonier, îşi curmă zilele. Capul lui a fost adus la Roma”.